Parohia Sfantul Mucenic Gheorghe Gulia 2.91

Istoricul comunităţii parohiale
Parohia Sfântul Mare Mucenic Gheorghe Gulia face parte din Protopopiatul Fălticeni, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor. Primele aşezări pe aceste meleaguri le avem din jurul anului 1700, când Mănăstirea Probota ridica aici un schit pentru trebuinţele călugarilor şi ale celor ce munceau pe moşia mănăstirii. Mulţi dintre cei ce lucrau pe moşia mănăstirii erau emigranţi ardeleni, plecaţi din Ardeal datorită prigonirilor religioase, din jurul anului 1700. Datorită schitul ridicat aici de către mănăstirea Probota, satul purta la început numele de „Schit” pentru ca mai apoi în decursul anilor satul va purta diferite nume ca: Guliia (1820), Golieasca Poeanoiu (1830), Ciuliia (1836), Guliea (1861), Gulea (1889) şi Gulia din 1900.
Prima atestare documentară a satului datează din anul 1803 când „satul Gulia contopit cu Heciu ale mănăstirii Probota, număra 48 de livezi pentru care trebuiau să plătească un bir de 600 lei anual ” .
În anul 1912 satul Gulia număra 286 de case, 294 de familii si 802 locuitori. După ultimul Război Mondial datorită deportării ţiganilor şi a morţilor în lupte, numărul populaţieii scade pentru ca în anul 1966 satul să aibă doar 131 de case şi 449 de locuitori. În ianuarie 1977 Gulia are 447 de locuinţe.
Istoricul bisericii parohiale
Actuala biserică, cu hramul Sfântu Mare M. Gheorghe , a fost zidită în 1887 pe vatra fostului schit. Aceasta era deservită de un preot şi doi cântăreţi.
Schitul ridicat şi intreţinut de Manăstirea Probota, dăinuieşte până la sfârşitul veacului al XVIII- lea, timp în care mănăstirea era stăpânită de călugări greci. Egumenul de atunci, văzând că treburile mănăstirii merg prost, retrage toată gospodăria de la Gulia, iar Schitul îl vinde locuitorilor din satul Lunca-Paşcani care nu aveau biserică. Timp de 30 de ani satul Gulia rămâne fără biserică. Pe la 1833, venind din Ardeal un preot Dumitru Baltă cu fii săi, Andrei şi Ioan, reclădeşte pe aceeaşi temelie o nouă biserică tot din lemn, însă cu turn din zid, la intrare, care servea de clopotniţă şi pridvor.
În anul 1880, această bisericuţă se dărâmă şi în locul ei se construieşete una din zid, paroh fiind preotul Petru Stupcanu.
Prin stădania preotului Dumitru Roată, în anul 1951, s-au început lucrările de refacere din temelie a bisericii, dărâmându-se cea clădită în 1887. În anul 1956 lucrările erau terminate biserica nouă are lungimea de 22 metri şi o lăţime în interior de 6 metri, este pictată complet în interior, în tempera, de către pictorul autorizat Gheorghe Iliescu din Roman.
În anul 1988 este refăcut pridvorul şi biserica în exterior, totodată reclădindu-se din temelie casa praznicală adăugându-i-se tot odata şi o cancelarie.
În 1997 debutează lucrările de extindere a casei praznicale cu un paraclis închinat fiind „Sfiţilor Trei Ierahi”, concomitent au început lucrările de pregătire a bisericii în vederea pictării. În anul 2002 s-a finalizat pictura paraclisului de către pictorul Arhirii Mădălina fiind pictat în tehnica fresco, iar în anul 2004 s-au finalizat lucrările de pictură în biserica de către acelaşi pictor.
În ziua de 16 August 2010 s-au sfinţit paraclisul şi casa paraznicală de către I.P.S. Pimen fiind înconjurat de un numeros sobor de preoţi şi credincioşi.
Preoţii deservenţi ai acestei parohii, până în anul 1833, nu se cunosc. La 1833 se aminteşte de preotul Baltă cu fii săi. Pe la anul 1880 a fost un preot Ioan Dumitriu. După preotul Petru Stupcanu este amintit Preotul Nicolae Moţoc, care moare de tânăr la 1890. urmează preotul Nicolae Oniceanu, care ulterior este numit subdirector la seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi. Între anii 1920-1935 păstoreşte preotul Nicolae Lazăr între anii 1935-1982 paroh este preotul Dumitru Roată, iar din anul 1982 până în luna decembrie a anului 2014 paroh este preotul Victor Tataru, iar în prezent din luna decembrie a anului 2014 paroh este preotul Lucian Tataru.