Mănăstirea Brebu 3.29

Mănăstirea Brebu din comuna Brebu a fost zidită de Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti. Zidirea mănăstirii a început la o dată cuprinsă între anul 1639, când într-un hrisov Matei Basarab, enumerând mănăstirile zidite de el până atunci, nu aminteşte şi mănăstirea Brebu, şi 1641, când o aminteşte între mănăstirile zidite de el „de iznoavă din temelie”. Construcţia a început cu clopotniţa, zidurile curţii şi Palatul Domnesc, în vreme ce bisericii i se pune piatra de temelie abia la 27 iunie 1650.
Matei Basarab va fi găsit însă la Brebu o aşezare bisericească mai veche, întrucât Mihai Viteazul, la 20 august 1596, întărea ocina lui Popa Frăţcan, moşnean din Brebu, care şi-a pierdut „zapisele de proprietate când blestemaţii de turcii au robit fiii şi fiicele şi pe preoteasa lui şi au rămas numai singuri Popa Frăţcan şi fiii lui, Baico şi Radul”.
Matei Basarab a înzestrat Mănăstirea Brebu cu moşiile Podul Cheii, Brebu, Vianca şi Bărăitaru, din judeţul Prahova şi Topârliga din judeţul Buzău. Împrejurările politice de atunci, probabil, nu i-au îngăduit lui Matei Basarab să termine Mănăstirea Brebu. Ea este isprăvită abia de Constantin Brâncoveanu care, prin hrisovul din 24 februarie 1689, scutea 12 oameni din satul Brebu de toate birurile „pentru că fiind acest sat al sfintei Mănăstiri Brebu şi rămânând acea sfântă mănăstire neisprăvită de Matei Vodă, domnia mea m-am milostivit de am ertat pe aceşti oameni de toate câte mai sus scrise, ca să poată fi de treabă vărului, să facă cât va trebui pentru direstul acestei sfinte mănăstiri, socotind domnia mea, fiind voia lui Dumnezeu, cât au rămas neisprăvită să isprăvesc domnia mea”. De asemenea, prin hrisovul din 2 iunie 1690, iartă de toate dăjdiile 40 de oameni din satul Bertea „ca să fie numai de treaba şi de ajutorul sfintei Mănăstiri Brebu, să scoată var, lemne şi să lucreze ce vor fi treburile la mânăstire”.
Mănăstirea Brebu a rămas liberă, adică neînchinată vreunei alte mănăstiri din ţară sau de la Locurile Sfinte până la 8 mai 1750, când domnul Grigore II Ghica o închină metoc Spitalului Sfântul Pantelimon zidit de el, cu îndatorirea să dea pe fiecare an spitalului suma de 25 taleri, „ca să fie pentru hrana şi chiverniseala săracilor bolnavi de la spitaluri şi pentru chiverniseala poslujnicilor spitalurilor”. Cu vremea, această contribuţie a mănăstirii Brebu faţă de Spitalul Sfântul Pantelimon s-a ridicat până la o treime din venitul ei. Mănăstirea Brebu rămâne în această stare, de metoc al spitalului Sfântul Pantelimon, până în 1863 când este desfiinţată ca aşezământ monahal şi transformată în biserică de mir pentru credincioşii satului Brebu. Acum toate bunurile mobile şi imobile ale mănăstirii Brebu trec în patrimonial Eforiei Spitalelor Civile, care are şi îndatorirea de a se îngriji de conservarea bisericii şi a clădirii fostei mănăstiri.
Din cauza vechimii şi a cutremurelor, în decursul timpului s-a simţit nevoia de mai multe ori ca mănăstirea să fie reparată. Astfel, o catagrafie din 25 decembrie 1790 ne spune că biserica era „dăsvălită, casele cele mari învăliş nu au, numai zidurile sale”. Mănăstirea este deci reparată la sfârşitul veacului XVIII. Cutremurul din 1802 şi cele următoare o avariază grav, dărâmând şi turlele originale din cărămidă. Aceste avarii sunt remediate de egumenul Isihie, între anii 1828-1836 şi mai ales de egumenul Teodor între anii 1838-1836, care reface turlele din lemn, clopotniţa, zidurile curţii şi Palatul Domnesc. Aceste reparaţii au modificat mult stilul în care fusese zidită mănăstirea de Matei Basarab. Primele lucrări de restaurare încep în 1939 prin demolarea turlelor din lemn pentru refacerea lor din cărămidă, ocazie cu care se desfiinţează pridvorul ce era un adaos din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea.
În anii 1942-1943 s-au reparat stricăciunile provocate clopotniţei şi bisericii de cutremurul din 1940, cheltuindu-se suma de 384.554 lei din care 184.706 lei de la parohie. Între anii 1955-1960 s-au restaurat complet biserica, clopotniţa şi zidurile curţii, iar în anii 1962-1963, Palatul Domnesc. Lucrările de restaurare s-au ridicat la suma de 2.180.008 lei, sumă suportată în întregime de Departamentul Cultelor şi Direcţia Monumentelor Istorice, care împreună cu Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor au controlat execuţia acestor lucrări.
Biserica are o lungime de 30 de metri pe o lărgime de 10 metri în exterior şi e lucrată din cărămidă cu zidul în grosime de 2 metri. Exteriorul este lucrat în cărămidă aparentă. Planul ei este identic cu cel al bisericii de la mănăstirea Dealu şi este unul din cele mai interesante din veacul al XVII-lea. Naosul este în formă de treflă şi prezintă patru puncte de sprijin masive şi impresionante sub turlă. Naosul si catapeteasmaPronaosul, despărţit de naos printr-un perete cu o deschidere în formă de arcadă scundă este împărţit, ca şi la biserica mănăstirii Dealu, în două părţi: una mai mică spre răsărit peste care se ridică două turle egale şi alta mai mare spre apus, despărţită de cea dintâi prin cele două coloane octogonale, pe care se sprijină 3 arcade.
Clopotniţa este lucrată în întregime din cărămidă aparentă de bună calitate şi foarte frumos executată de un meşter, altul decât cel care a zidit biserica. Are aproape 30 m. înălţime şi este împodobită în exterior cu brâuri, arcade şi nişe. Parterul şi următorul nivel sunt zidite în pătrat iar încă trei nivele continuă în octogon, care merg descrescând spre acoperiş. Proporţiile diferitelor etaje, despărţirea lor prin brâuri, relaţiile între gol şi plin precum şi decoraţiunea unor suprafeţe mari, fără a avea ferestre, face din clopotniţa mănăstirii Brebu unul dintre cele mai preţioase monumente ale arhitecturii vechi româneşti.
Zidul care împrejmuieşte curtea mănăstirii are o înălţime de 7-8 m. şi o grosime de 0, 90 m. şi este lucrat din piatră şi din cărămidă.
Palatul Domnesc al lui Matei Basarab se află în partea de nord a curţii mănăstirii având 8 camere şi o sufragerie mare. La subsol are două pivniţe foarte spaţioase, înalte şi frumos boltite. În decursul timpului, Palatul Domnesc a slujit drept stăreţie şi arhondărie, iar după anul 1863 a adăpostit diferite instituţii, care pentru nevoile lor au adus casei o mulţime de modificări. Toate acestea au fost înlăturate cu ocazia lucrărilor de restaurare făcute de Direcţia Monumentelor Istorice după incendiul din 1961, lucrări ce au scos la iveală frumoasa arhitectură din vremea lui Matei Basarab.
Catagrafiile alcătuite la sfârşitul veacului al XVII-lea ne spun că biserica era zugrăvită şi că zugrăveala era în stare rea, dar nu ne precizează cine şi când a executat această zugrăveală. Biserica este zugrăvită din nou în întregime de zugravul Toma Eladie din Bucureşti, în tempera grasă, în vremea egumenului Teodor stareţul, adică între anii 1837-1843. În anii 1901-1902 altarul şi tâmpla bisericii sunt zugrăvite în ulei de pictorul Sava Henţia. Glafurile ferestrelor de la intrare au fost descoperite la restaurarea din 1960, acestea fiind astupate în vremea funcţionării mănăstirii, iar pictura se socoteşte a fi originală din epoca domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Din fondurile parohiei şi cu un ajutor de 10.000 lei dat de Fericitul întru pomenire Patriarh Justinian, s-au confecţionat strane noi din lemn de stejar sculptat în atelierele de tâmplărie de la mănăstirea Plumbuita.
În anul 1978, când a venit prin transfer, de la parohia Pietriceaua, preotul Mălai Dumitru, biserica şi turnul clopotniţei se găseau într-o avansată stare de degradare. În aceste condiţii, începând cu anul 1979 au fost demarate ample lucrări de salvare a complexului: a fost consolidată catapeteasma care prezenta crăpături mari încă de la cutremurul din 1940 şi de la cel din 1977 şi era în pericol de a se prăbuşi. S-au început lucrările de restaurare a picturii murale în biserică, acestea fiind finalizate în 1985. S-au pictat cele trei turle, o parte din glafurile ferestrelor şi draperia. De asemenea, s-au degajat toate tencuielile vechi în partea de jos a bisericii, având în vedere că acestea erau din var, ciment, în unele locuri ipsos şi s-au făcut alte tencuieli noi folosindu-se numai var şi nisip.
În august 1986, cutremurul a dislocat o parte din zidăria de la turnul clopotniţei, la nivelul superior, întreaga structură riscând să se prăbuşească sub greutatea clopotelor. Cu sprijinul activ al credincioşilor şi sub supravegherea preotului, ameninţarea a fost înlăturată în lunile imediat următoare, prin refacerea structurii de rezistenţă. Tot în această perioadă s-au completat trei mari spărturi la zidurile de incintă; s-a întărit cu mortar pietrele spongioase pe cele două faţade ale scărilor turnului clopotniţei. Deoarece ploaia începuse să pătrundă în sfânta biserică, enoriaşii parohiei au confecţionat şindrilă pe care au aşezat-o pe acoperişul bisericii în perioada 1998-2000. S-a refăcut acoperişul turnului clopotniţei; s-a revizuit instalaţia electrică prin înlocuirea cablurilor vechi cu altele noi din cupru. De asemenea, s-au montat în biserică trei convectoare pe gaz pentru încălzire. La intrarea în sfânta biserică s-a montat o uşă din lemn de stejar cu sculptură de epocă (sec XVII). Toate aceste lucrări s-au realizat prin contribuţia şi daniile enoriaşilor acestei parohii.