Ju Jitsu Galati 2.57

Istoria Ju-Jitsu-lui

Dintre toate stilurile de arte marţiale şi mai ales cele de autoapărare, cel mai cunoscut a rămas până astăzi stilul de luptă numit de japonezi Ju-Jitsu. Spre deosebire de alte stiluri, Ju-Jitsu-lui nu-i se atestă o dată exactă de apariţie, doar într-un manuscris caligrafiat de unul dintre cei mai renumiţi maeştri de Ju-Jitsu, Hisamitsu Mimurodo (1911-1985) se menţionează că originea acestei arte de apărare fără arme vine de undeva din timpuri străvechi.

Celebra operă de referinţă „Kojiji” ne relatează că în anul 23 î.Hr. un luptător pe nume Nomi-No-Sukune practica deja Ju-Jitsu. Se pare că începând cu secolul al VII-lea, în Japonia se conturează o disciplină de luptă, cu arme (Ken-Jutsu; Kyu-Jutsu) sau fără. Tehnicile de bază extrase din vechile tehnici japoneze combinate cu tehnica de lovire şi blocajele regăsite în Okinawa, în stilul Te, şi mişcări şi contra-prize regăsite în artele marţiale chineze Shaolin Su-Kempo, au constituit două forme de luptă: Ju-Jitsu şi Sumo. În afară de lupta corp la corp cu mâinile goale, adepţii Ju-Jitsu-lui au învăţat să se apere împotriva unui adversar înarmat (sau nu) sau a mai multor adversari. De aceea, în perioada feudalismului japonez, artele de război (Bugei-Jitsu) au fost divizate în termeni proprii de către diferite clanuri, ceea ce a generat o multitudine de moduri a denumirii Ju-Jitsu-lui. Sinonimele folosite în mod curent în şcolile tradiţionale: Tai-Jutsu, Wa-Jutsu, Yawara, Kogusoku, Toride, Komisuchi, etc., prin prisma documentelor ce se găsesc în arhivele japoneze, privitoare la această perioadă, demonstrează că Ju-Jitsu era practicat intens şi că, indiferent de şcoală, ideograma Ju (supleţe) stătea la baza tuturor şcolilor.

Ju-Jitsu, în traducerea lui ca „arta supleţei, arta banală”, arta de a-l face blând pe agresor, este o complexitate de forme şi metode ale luptei fără arme, având la bază forma deplasării, îmbunătăţirea elasticităţii aparatului locomotor, urmărind ca superioritatea în cadrul luptei să nu fie forţa brută sau a greutăţii, ci a inteligenţei şi a flexibilităţii. De aceea, pentru numeroşi japonezi, Ju-Jitsu a fost denumit de faimosul Chang cum se arată în lucrarea „Iarba mamă”.

Dinastia Minamoto a fost întemeiată de al şaselea fiu al împăratului Shiwa (859-876), numit Shinno Sadazumu (874-916), el fiind cel care a creat stilul de luptă Ju-Jitsu, prin combinarea procedeelor tehnice autohtone cu cele chineze din Shaolin Su-Kempo.

Minamoto-No-Yoshimitsu (1045-1127), care a dat numele de Takeda întregii sale familii, a codificat ceea ce el a denumit „Yoshikiyo”. Din generaţie în generaţie, secol după secol, Bu-Jitsu Takeda-Ryu a fost transmis în interiorul clanului şi conducătorilor militari, până la apogeul Takeda-Ryu-lui. A urmat însă declinul, datorat în mare parte fiilor lui Takeda Shigen (1493-1573). În secolul XVI, Bu-Jitsu se desparte în două ramuri: Genryu, care era transmisă de Nabutomo Takeda sub denumirea generică de Takeda-Ryu şi Shuryu, care era predată de către Kunitsugu Takeda sub numele de Daito-Ryu.

Şcoala Daito-Ryu Aiki Ju-Jitsu este denumirea completă a şcolii care este predată în Romînia. Dacă Daito-Ryu este cunoscută mai bine astăzi, aceasta cu siguranţă i se datorează lui Sokaku Takeda (1858-1943), care a fost iniţiat în tehnicile străbunilor, după ce devenise un luptător redutabil cu sabia, de către Tanamo Chikamassa Saigo (1829-1905). Recodificând tehnicile pe care le învăţase de la maestrul său şi îmbinându-le cu cele învăţate în lunga sa experienţă de luptă cu sabia, le-a redat denumirea de Daito-Ryu (şcoala marelui Orient), denumire ce fusese abandonată la un moment dat. Daito-Ryu Aiki Ju-Jitsu (devenit Aiki-Budo) a intrat recent în istoria artelor marţiale din Japonia, ca fiind o artă a secolului XX.

În practică, principiul esenţial al Ju-Jitsu-lui este de a-l învinge pe adversar prin toate mijloacele, folosind în acelaşi timp minimum de efort. De foarte timpuriu a reieşit faptul că nu întotdeauna supremaţia fizică s-a putut impune doar pe baza forţei. Omul slab fizic a experimentat ca de multe ori să se poată impune prin iuţeală, suplinind inferioritatea fizică prin viclenie şi supleţe, compensând cu cunoştinţele despre punctele vitale ale organismului uman (kyusho), urmărind anularea capacităţii agresorului de a mai ataca. În timp, Ju-Jitsu a fost detronat de alte stiluri ca Judo, Karate, Aikido, el nemaifiind îndrăgit şi căutat. Acest stil de luptă era practicat în foarte multe ţări, dar din motive obiective el a fost dat uitării sau din ce în ce mai puţin practicat. Totuşi, cei care îl utilizau (nu practicau) au fost armatele şi poliţiile occidentale, care erau încântate de această formă de luptă, prin care căpătau un avantaj decisiv în lupta corporală cu agresorii.
Istoria Ju-Jitsu-lui în România

În ţara noastră, Ju-Jitsu şi-a făcut apariţia în anul 1928, cand japonezul Keishigi Ishiguro a predat un curs de Ju-Jitsu şi Judo, acesta nefiind deschis publicului larg, ci numai forţelor din armată şi ordine. Deşi a rămas în ţară noastră numai 3 luni, el a reuşit să iniţieze câţiva entuziaşti, printre care ofiţerul de poliţie Emilian Teacă şi ofiţerul de jandarmi Dumitru Carapancea. Amândoi au obţinut centura neagră, Teacă devenind mai târziu profesor la catedra de Ju-Jitsu a A.N.E.F. (vechea denumire a actualei Academii Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport), iar Carapancea a continuat să predea elemente de Ju-Jitsu în cadrul jandarmeriei.

În 1930, Teacă înfiinţează primul “club” de Ju-jitsu şi Judo, dar acesta are o existenţă efemeră. Datorită faptului că sensei Keishigi Ishiguro şi-a predat cursul fără o planificare riguroasă, materia fiind prezentată dispersat, Emilian Teacă a sistematizat exerciţiile şi a publicat în 1935 lucrarea intitulată “Arta apărării personale”, având ca subtitlu “Ju-Jitsu”.

Dezvoltarea Ju-Jitsu-lui a fost întreruptă de cel de-al II-lea război mondial, rămânând fără rezultat tentativa de introducere a lui pentru public. Printre cei ce au încercat să revigoreze Ju-Jitsu în ţara noastră se numără şi maeştrii Vasile Goteleţ, Ion Hantău , Ioan Capotă, Mihai Botez Florian Frazzei, însă datorită nereuşitelor s-au dedicat mai mult propagării Judo-ului. Trebui sa evidenţiem faptul că Vasile Gotelet a înfiinţat o secţie de Judo (cunoscut fiind faptul că în cadrul antrenamentelor de Judo se transmiteau camuflat şi cunoştinţe de Ju-Jitsu), iar mai târziu, gimnastul Mihai Botez. Antrenorul Ioan Capotă efectuează însă mai multe demonstraţii de Ju-Jitsu în mai multe oraşe din ţară.

Împrejurări favorabile s-au creat în anul 1957, când Judo-ul a fost recunoscut de organele de conducere ale sportului la nivel naţional, organizându-se un centru de Judo sub auspiciile Federaţiei Române de Lupte, condus de profesorul Florentin Frazzei, care a întemeiat 2 secţii la liceele “Spiru Haret” si “I.L. Caragiale” din Bucureşti.

În 1958, Şcoala Sportivă de elevi crează catedra de Judo constituindu-se totodată prima secţie de Judo oficială în România. Până în acest moment, istoria Ju-Jitsu-lui se împleteşte foarte strâns cu dezvoltarea Judo-ului în ţara noastră. O perioadă, în toate secţiile de Judo s-a continuat predarea elementelor de Ju-Jitsu, aceste cunoştinte fiind necesare pentru promovarea examenelor de centură neagră din Judo. Cu toate acestea, evoluţia Ju-Jitsu-lui în România a avut o perioadă de scădere drastică datorită dezinteresului faţă de arta martială originală, dezinteres cauzat de apariţia competiţiilor de Judo ceea ce a dus pană la urmă la predarea în cadrul antrenamentelor numai a elementelor proprii Judo-ului.

Revigorarea Ju-Jitsu-lui a avut loc în anul 1966, când un mare ajutor ni l-au acordat comisia de antrenament şi examinare a Uniunii Internaţionale de Ju-Jitsu, sub conducerea lui Hans Rainer Hoffmann, Comisia de examinare a U.I.J.J ne vizitează ţara şi organizează stagii de pregătire şi examinare între 10 şi 21 de zile, în diverse localităţi: Timişoara, Lugoj, Tomeşti (Medias), Sighişoara şi Braşov. Printre cei examinaţi cu acea ocazie se numără şi Shihan Alois Gurski (1932-1996) (2 dan Ju-Jitsu atunci). Născut în localitatea Lespezi (judetul Iaşi) la 24 martie 1932. A început ca practicant de Judo, dar alegerea sa finală a fost Ju-Jitsu-l, el fiind unul dintre puţinii promotori din ţara noastră. Dorinţa şi ambiţia lui Shihan Alois Gurski a fost aceea de a dezvolta în România o mişcare de Ju-Jitsu cel puţin de aceeaşi anvergură cu cea de Judo. Trebuie subliniat că odată cu plecarea din Tomeşti-Mediaş şi stabilirea în Bucureşti a lui Shihan Gurski se deschide în capitală prima secţie de Ju-Jitsu după “momentul ‘66”. Această secţie a avut iniţial sediul în Sala Sportivă de la Uzina "Cinescoape" (actuala Rocin S.A.), după care se va muta în cadrul Liceului Cantemir. A existat şi o scurtă perioadă în care antrenamentele s-au desfăşurat în sala de sport a Şcolii Generale nr. 56 pentru ca în final să se stabilească în cadrul Şcolii Generale nr. 25 din strada Silvia nr. 54. Se ştie şi se recunoaşte faptul că singurul nucleu de Ju-Jitsu din România şi-a desfăşurat activitatea în cadrul acestei scoli, cunoscută sub numele de „Silvia” În tot acest timp, antrenamentele au fost conduse de către sensei Alois Gurski unde şi-au început activitatea majoritatea antrenorilor din cadrul mişcării actuale, cum ar fi: Cătălin Georgescu, Ilie Ghepeş, Neculai Agavriloaie, Dan Alexandrescu, Vasile Coroi, Robert Manole, Nistor Gheorghe, Iorga Gabriel, etc. Actualmente unii dintre ei retraşi.

Nu au fost probleme până în anul 1978, când în urma unei hotărâri a conducerii din vremea respectivă a C.N.E.F.S., artele marţiale au fost restricţionate. Printr-o circulară emisă cu numărul. 1253 emisă în 1982 erau interzise complet practicarea şi predarea artelor marţiale extrem orientale. Din acest moment, practicarea Ju-Jitsu-lui a fost continuată sub paravanul lecţiilor de Judo, şi aici trebuie să mulţumim domnului profesor Anton Muraru (fost secretar al F.R.J.), care a sprijinit mişcarea de Ju-Jitsu prin convocarea antrenorilor de Ju-Jitsu la cursuri de perfecţionare a antrenorilor de Judo, coduse de diverşi maeştri japonezi şi europeni.

Datorită faptului că sălile de antrenament lipseau cu desăvârşire, cursurile de pregătire s-au desfăşurat chiar în aer liber, în parcuri, ferit de ochii autorităţilor sau sub diverse paravane.

Dar, odată cu venirea revoluţiei, legea ce interzicea practicarea artelor marţiale a fost abrogată prin ordinul nr. 62din 16 ianuarie 1990, semnat de ministrul sportului de atunci, Mircea Angelescu. La 20 martie 1990 se înfiinţează F.R.A.M., din care făcea parte şi Ju-Jitsu, prin Comisia Naţională de stil. Mai târziu în data de 22 iunie 1990 a urmat Liga Română de Ju-Jitsu, al cărui prim Consiliu de Conducere a avut în componenţă pe următorii:

- preşedinte: Gurski Alois;
- vicepreşedinte: Nistor Gheorghe;
- secretar: Lipan Gheorghe;
- responsabilul Comisiei de Disciplina: Manole Robert;
- responsabil financiar: Daju Gheorghe;
- juristconsult: Petrescu Laurenţiu;
- economist: Burcă Vasile.

La sfârşitul anului 1994, în perioada 21-23 octombrie, la Cluj Napoca, a avut loc primul Campionat Naţional de Ju-Jitsu, iniţiator fiind domnul antrenor Ioan Bălăceanu. Sensei Ioan Bălăceanu coordonator, preşedinte al clubului White Tiger şi împreună cu Fundaţia Vatra Romanească au asigurat organizarea pe plan local al acestui prim Campionat Naţional.În vara anului 1996 s-a reluat obiceiul stagiilor internaţionale, primul maestru străin care a vizitat ţara noastră a fost shihan Ken Culshaw 8 dan (Marea Britanie). Din acest moment, contactele cu experţi din străinătate sau înmulţit, susţinand stagii maeştrii precum shihan Shizuya Sato 9 dan, shihan Kurt Schoffmann 7 dan, sensei Szepvolgyi Geza 5 dan, shihan G. S. Bertoletti 8 dan.

După moartea lui Shihan Alois Gurski, (7 dan), toţi dişcipolii au încercat să ducă mai departe visul şi dorinţa maestrului. Odată cu trecerea în mileniul III Ju-Jitsu s-a afiliat la organizaţia J.J.I.F. (Federaţia Internaţională de Ju-Jitsu), singura organizaţie recunoscută de SportAccord (AGFIS) şi World Games.

Din anul 2000, stilul Ju-Jitsu este afiliat la acest organism, şi din anul 2001 încep şi participările României la competiţiile internaţionale de stil. Până în prezent, sportivii Români reuşind să obţină diverse distincţii la majoritatea concursurilor la care au participat.