Biserica Adventistă Cocorăștii-Colț 2.15

Numele de adventist de ziua a şaptea poartă în sine adevăratele trăsături ale credinţei noastre : nădejdea în apropiata revenire a Fiului lui Dumnezeu Isus Hristos, Domnul Domnilor și Împăratul Împăraților şi păzirea Sabatului zilei a șaptea-memorialul creațiunii.

Numele de “adventist” derivă din verbul latinesc “advenio”, care înseamnă: a veni, a sosi, a ajunge. El exprimă, așa cum afirmam anterior,credinţa bisericii noastre în a doua venire glorioasă a lui Isus Hristos,unul dintre cele mai solemne şi cele mai glorioase adevăruri descoperite în Biblie. Scopul acesteia? Pentru a desăvârşi marea lucrare a mântuirii.

Doctrina despre a doua venire este nota dominantă a Sfintelor Scripturi. Din ziua în care prima pereche îndurerată a părăsit Edenul, copiii credinţei au aşteptat venirea Celui făgăduit, care avea să sfărâme puterea nimicitorului şi să-i readucă în Paradisul pierdut. Nădejdea revenirii lui Hristos a fost, timp de aproape 2 000 de ani, stimulentul cel mai de seamă al credinţei creştine, înviorând sufletul credinciosului şi oferindu-i curaj în mijlocul vicisitudinilor vieţii. Momentele întunecate de descurajare, dezamăgire sau întristare ale acestei vieţi sunt compensate în chip glorios de nădejdea celei de-a doua veniri. Timpul acestui eveniment nu a fost revelat, de aceea suntem îndemnaţi să fim gata tot timpul. Imperativul de a fi gata în orice moment înseamnă pentru noi să ţinem uşa inimii permanent deschisă în ambele direcţii: atât în direcţia verticală, cât şi în cea orizontală; adică, să fim împăcaţi atât cu Dumnezeu, cât şi cu semenii noştri.

Sabatul zilei a șaptea. După cum în Eden El a rezervat un domeniu de care omul nu se putea atinge fără violarea suveranităţii lui Dumnezeu, tot astfel El Şi-a rezervat o unitate periodică de timp, pe care a scos-o în evidenţă, punând-o deoparte pentru ca, asemenea bornelor kilometrice, să marcheze trecerea omului în timp şi să-l oprească din iureşul fugii sale săptămânale, ca să-şi ia timp pentru comuniunea cu Dumnezeu şi pentru ca să se ocupe în mod deosebit de propria sa mântuire : ” : “Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău; să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” Exod 20,8-11.

Când Dumnezeu a binecuvântat Sabatul, l-a făcut izvorul puterii de viaţă, deoarece a rânduit ziua a şaptea, ca în această zi creaturile Sale să comunice cu El, Izvorul Vieţii. Afară de Dumnezeu, nimeni nu are puterea de a binecuvânta. Cel care nu întreţine legătura cu El, prin mijloacele rânduite de El, riscă să-şi pericliteze soarta veşnică.
Sfințit din ebraicul ”Qadaş” înseamnă pus deoparte, rezervat, reţinut pentru cineva, separat de cele obişnuite, sfânt.3) Nu există loc sau timp sfânt în sine. Numai prezenţa lui Dumnezeu sfinţeşte (Exod 3,5). Când El declară că a sfinţit Sabatul, înseamnă nu numai că l-a pus deoparte, ci a promis prezenţa Sa pentru ziua aceea, prin harul şi comuniunea Sa şi l-a rezervat pentru întâlnirea cu omul. În celelalte zile El ne-a oferit lucruri exterioare: cer, pământ, iarbă, pomi, animale şi păsări. În ziua aceasta S-a oferit pe Sine creaturilor Sale, ca cel mai mare dar. De aceea, pretenţia acestei zile este ca nici omul să nu aparţină lui însuşi sau intereselor sale vremelnice, căci Sabatul este ziua darului reciproc: Domnul Se oferă pe Sine omului, iar omul se predă lui Dumnezeu. Astfel se realizează comuniunea prin intermediul Sabatului. Întreţinerea acestei comuniuni exprimă supunerea acceptată a omului: primeşte, este de acord cu suveranitatea lui Dumnezeu asupra vieţii sale umane. Credincioşia sa pe acest teritoriu este egală cu recunoaşterea dreptului de proprietate a lui Dumnezeu asupra talantului-timp. Căci Dumnezeu, prin Sabat, nu a oferit omului doar timp, ci şi ocazie pentru realizarea sfinţeniei.

Sabatul, conform Scripturii, trebuie serbat de vineri de la apusul soarelui până sâmbătă la apusul soarelui, nefăcând nici o lucrare obişnuită, abţinându-ne de la orice afacere, distracţie sau plăcere care nu cadrează cu sfinţenia acestei zile. În noţiunea serbării intră şi participarea la serviciile divine, la adunările de rugăciune şi meditaţia asupra unor lucruri înălţătoare.

Sabatul este ziua comuniunii încântătoare cu Dumnezeu şi unii cu alţii. Este semnul sfinţirii noastre, mărturia supunerii noastre, o pregustare a viitorului nostru etern în Împărăţia lui Dumnezeu. Sabatul este semnul perpetuu al legământului etern dintre Dumnezeu şi poporul Său. Sărbătorirea plină de bucurie a acestui timp sacru, din seară în seară, de la asfinţit până la asfinţit, este celebrarea actului creator al lui Dumnezeu.