Arhiepiscopia Romanului si Bacaului 4.76

Alexandru cel Bun
Roman, 611065
Romania

About Arhiepiscopia Romanului si Bacaului

Arhiepiscopia Romanului si Bacaului Arhiepiscopia Romanului si Bacaului is a well known place listed as Church/religious Organization in Roman , Religious Organization in Roman , Episcopal Church in Roman ,

Contact Details & Working Hours

Details

Venerabila Episcopie a Romanului, de curând ridicată în statut de Arhiepiscopie a Romanului și Bacăului, se impune în istoria Bisericii Ortodoxe Române prin argumentul începuturilor îndepărtate, prin continuitate și prin bogăție de fapte. Toate aceste caracteristici își au izvor și temelie în credința strămoșilor creștini ortodocși care, lăsându-se purtați de harul proniator al lui Dumnezeu, au format comunități, au zidit biserici și mănăstiri, au conturat viața bisericească, cu implicații social-culturale și misionare, oferind adevărul lui Hristos, nealterat, începutului de mileniu trei. Nucleul acestor împliniri îl constituie primele semne ale viețuirii creștine, consemnate pe un areal larg al actualei eparhii, care demonstrează deschiderea ființial-sufletească a stră-românilor către credința creștină. Aceasta a fost transmisă nu numai de misionari, ci și prin contacte comerciale, prin relații de vecinătate, prin preluarea beneficiilor civilizatoare ale imperiului roman.
Între numeroasele dovezi ale prezenței credinței creștine sunt vase cu însemne cruciforme la Poiana Dulcești, Săbăoani, din sec. II-III. Oficializarea creștinismului în sec. IV a permis o dezvoltare amplă, grăitoare prin morminte creștine, cruci pandantiv (Traian – Roman), matriță pentru obiecte de cult, la Traian- Bacău. Aici a existat chiar un atelier pentru produs obiecte de cult în sec. VI-VII. Indicii pentru răspândirea creștinismului în Moldova sunt sesizate și în practicile rituale, incinerarea fiind înlocuită, treptat, cu înhumarea, iar așezarea trupurilor în morminte se făcea, din ce în ce mai mult, potrivit tradiției creștine, în poziția V-E. Din descoperirile arheologice consemnate se poate constata că proporția dintre incinerați și înhumați rămâne, în sec. VI, într-o minoritate evidentă.
În cursul sec. VI-VIII, creștinismul la est de Carpați depășise faza de început a unei răspândiri parțiale și inegale, cuprinzând, se pare, arii geografice substanțiale. Numărul foarte mare de obiecte creștine și existența unor ateliere pentru obiecte de cult, dovedesc că, după mijlocul primului mileniu, el era prezent temeinic în marea masă a populației romanice care, după sec. X, foloseau cruciulițe relicvar, de genul celei găsite la Căbești-Bacău . Toate atestă consolidarea credinței creștine și, foarte probabil, începuturile constituirii primelor forme eclesiastice jurisdicționale. Alăturînd acestor dovezi, parțial prezentate, permanenta legătură ce a existat cu patriarhia de Constantinopol, cu centrele creștine de la Vicina, Cetatea Albă, Târnovo, Ohrida, înțelegem rezistența credincioșilor ortodocși față de tendințele cuceritoare ale regilor maghiari în plan teritorial și religios. Presiunea istoriei și conștiinţa de neam și credință ortodoxă au susținut și grăbit procesul organizării statale, mai întîi, în diverse formațiuni, apoi, deplin, într-o țară a Moldovei, al cărei liant puternic a fost Biserica, în cadrul căreia orașul și eparhia Romanului au avut un rol bine conturat.
Consemnarea oficială, documentar, la 16 septembrie 1408 a Episcopiei Romanului nu este o noutate decât în scripticul istoric, determinată de existenţa unei vieți reale bisericești, cu toată lucrarea ei duhovnicească, desfășurată de veacuri. Romanul, ca așezare și cetate strategică la cumpăna veacurilor XIV- XV, întrecea alte localități precum Piatra Neamț sau Bacău, această realitate fiind regăsită constant şi mai târziu. Recunoscut și sprijinit ca important centru ecleziastic, în jurisdicția sa va intra un larg teritoriu care, în anumite conjuncturi istorice, îi va sublinia importanța prin denumiri ca „arhiepiscopie” sau „mitropolie” a Romanului, sau a Târgului de Jos al Moldovei. Ca extindere administrativ-canonică eparhia Romanului a primit în grija ei duhovnicească suflete creștine de pe un spațiu teritorial foarte larg și variabil, în funcție de zbuciumul și reașezările istorice ale Țării, de autoritatea care stabilea împărțirea unităților ce compuneau viața statală în componența ei laică. În cea mai mare parte din istoria ei, autoritatea eclesiastică de la Roman s-a manifestat asupra ținuturilor “de sub munte în gios” – cum spunea cronicarul Grigore Ureche - acestea fiind Roman, Bacău, Putna, Tecuci, Tutova și Vaslui. Modificări ale hotarelor Moldovei sau diferite reforme administrative, influențau și reorganizarea eclesiastică. Momente precum anexarea Bucovinei de către habsburgi în 1775, sau Pacea de la București din 1812, prin care Rusia îngloba în hotarele ei ținuturile dintre Prut și Nistru, trec spre episcopia Hușilor ținutul Vaslui. Când la 23 februarie 1852, divanul obștesc al Moldovei stabilea împărțirea ținuturilor pe eparhii, eparhiei Hușilor îi revenea de la Roman, zona Fălciu, Tutova și Covurlui. „Manualul administrativ al Moldovei” consemnează apartenența la episcopia Romanului a ținuturilor Roman, Tecuci, Bacău și Putna, realitate existentă aproape 100 de ani, ce se va regăsi în informațiile prezentului material. După anul 1949, timp de 45 ani , desființându-se episcopia Hușilor, ținuturile Fălciu și Vaslui reveneau la Roman. Pentru o perioadă de timp, nu prea îndelungată, după 1944, protopopiatele Piatra Neamț, Ceahlău și Tg. Neamț, cu mănăstirile aferente, au fost sub jurisdicția eparhiei noastre până la 14 iunie 1952, când au fost preluate de Arhiepiscopia Iașilor. Reforma administrativă din 1968 a conturat eparhia Romanului și Hușilor cu județele Bacău, Vaslui și, din Neamț, o zonă ce echivala cu suprafața fostului raion Roman. În fine, anul 1996, cu reînființarea episcopiei Hușilor, statornicește configurația eparhiei pe județul Bacău și vechea parte a regiunii romașcane.
Aceste fluctuații, în condiții de comunicare nu tocmai ușoare și, mai ales în perioada comunistă, sub ostilitatea antibisericească a Statului, nu au împiedicat vrednicia unor ierarhi să se manifeste. Poate tocmai greutățile de tot felul, ce apăsau asupra lor, i-au determinat să mobilizeze energiile atâtor rugători din parohii și mănăstiri, adăugate duhului evlaviei străbune și trăirilor personale, spre a împlini lucrări deosebite, benefice Bisericii.
Ca o exemplificare a forței duhovnicești, prin care Dumnezeu transmitea ajutorul truditorilor ierarhi și slujitori, este de amintit că la jumătatea sec. XIX, în eparhia Romanului, existau 50 schituri și mănăstiri, dintre care 6 mănăstiri și 11 schituri numai în actualul județ Bacău . Fără construcții spectaculoase, în general din lemn și vălătuci , precum casele ctitorilor ori susținătorilor lor, aceste așezări în care pulsa o viață duhovnicească diversificată, chemau binecuvântarea cerească spre împlinirile ce vedem că au rodit veac după veac. Realizările ierarhilor ce s-au succedat de-a lungul secolelor, fiecare cu darul și truda sa, au devenit parte a împlinirilor Bisericii Naționale, multe din contribuțiile lor fiind determinante pentru aceasta. Cei patru sfinți episcopi canonizați recent, ce au trecut pe la Roman, sunt parte a sfințeniei Bisericii și aureolă a ei. Până la ilustrul episcop Melchisedec Ștefănescu se cuvine a menționa succint contribuția la slujirea Bisericii Ortodoxe Române a câtorva chipuri de episcopi. Dacă prin Calist, amintit în 1445 într-o carte domnească, se deschide șirul episcopilor atestați documentar, următorii trei ierarhi ne apar într-o relație de apropiere și specială colaborare cu sfântul voievod Ștefan cel Mare. Pe lângă calitatea lor de sfetnici ai domnitorului, caracteristică mai tuturor episcopilor, ei au avut privilegiul de a-și folosi darul arhieriei pentru sfințirea mănătirii Putna, unde a participat Tarasie (1464-1473), sau a depune râvnă în finalizarea și participarea la sfințirea bisericii mănăstirii Neamț , unde viitorul episcop Teoctist (1500 – 1508) era, pe atunci, egumen.
Alături de ei o figură aparte face Vasile (1484 – 1500), de la care s-a păstrat scrisoarea către mitropolitul Gherontie al Moscovei, privitor la modul cum se face înconjurul bisericii la ceremonialul sfințirii. Intervenția scrisă apare în contextul neînțelegerilor dintre cneazul Ivan al III-lea al Moscovei, cu mitropolitul Gherontie, la sfințirea catedralei Uspenia din Moscova. Atunci mitropolitul, împreună cu soborul, a înconjurat biserica împotriva mersului soarelui, fapt neînțeles și dezaprobat de cneaz, care a reacționat dur, refuzându-i lui Gherontie dreptul de a-i sfinți încă alte două biserici . Conflictul, ce a dus la retragerea temporară a mitropolitului Gherontie și apoi la pocăința cneazului, care și-a recunoscut greșeala, nu a fost rezolvat prin această scrisoare, care ajunge la Moscova aproximativ la 2 ani după dispută, dar ne oferă prilejul de a remarca prestigiul teologic de care se bucura episcopul Vasile, preocupat de respectarea bunelor rânduieli în Biserică. De asemenea înțelegem din derularea acestui moment legăturile dintre cei doi ierarhi, mijlocite de căsătoria Elenei, fiica lui Ștefan cel Mare, cu Ivan cel Tânăr, fiul cneazului, în 1483. Această înrudire, alăturată luptei pentru ortodoxie și neatârnare politică a voievodului moldovean, utilizarea limbii slavone în cancelarie și cult, confirmau garanțiile credibilității mitropolitului moscovit față cneazul Ivan al III-lea, astfel încât părerea episcopului romașcan, argumentată prin tradiția canonică ortodoxă, căpăta greutate și nu mai era nevoie de opinia unor teologi greci. Alături de alți ierarhi și domnitori, Vasile este consemnat în tratatul de pace încheiat de Ștefan cel Mare cu regele Albert al Poloniei la 12 iulie 1499.
Chip al erudiției cărturărești și al sfințeniei vieții duhovnicești, ce-și merită un loc în rândul celor canonizați, este Macarie II (1531-1548, 1551–1558). Configurator al „narațiunii istorice”, cultivator al scrisului frumos și exponent „al istoriografiei românești” , el este recunoscut drept cronicar oficial al lui Petru Rareș, pe care îl prezintă în note uneori apoteotice și părtinitoare. Ctitor al mănăstirii Râșca și, în mare măsură, al catedralei episcopale din Roman, inițiază și transpune în practică reprezentări iconografice cu tematică sugestivă, teologică, dar și din realitatea social-politică a timpului. (F1) Exprimări de pisanie ni-l dezvăluie ca un om ce cugeta duhovnicește curgerea timpului, fapt ce l-a determinat să lucreze cu fermitate pentru consolidarea ortodoxiei. Din acest motiv a și suferit o temporară înlăturare din scaun, iar virtuțile sale sunt apreciate într-o consemnare pe o ”Psaltire”, care îi aparținuse și devenise formă de manifestare cultică a memoriei sale, în anul 1716, când călugării o foloseau doar în timpul Postului Mare .
Imagine a demnității a fost Filotei (15.06.1600 – sept. 1600) care, în scurta sa trecere pe scaunul Romanului, l-a susținut pe Mihai Viteazul în demersul său eroic de unire a celor trei Țări Române. Ales printr-un sinod local la 2 iunie 1600, în locul lui Agaton care fugise, el își lua un angajament de slujire fermă și evlavioasă a eparhiei, de combatere a moravurilor decadente și a simoniei și, dacă timpul i-ar fi permis, ar fi scris o pagină plină de istorie constructivă.
Împliniri aparte a avut episcopul Evloghie ( 1641 – 1644), unul dintre ierarhii care la 13 iunie 1641, întâmpina în portul Galați, moaștele Sfintei Parascheva, a cărei ocrotire mijlocitoare către Dumnezeu este plenară pentru credincioși până astăzi. Contribuția lui la slujirea ortodoxiei reiese și din participarea la lucrările sinodului panortodox de la Iași, din 1642, unde apare semnatar alături de alți ierarhi al concluziilor formulate. Deși discuțiile au fost libere, neconsemnate în procese verbale și alte înscrisuri, e de presupus că prezența lui Evloghie la acest mare eveniment bisericesc nu a fost doar pasivă, ci de confirmare și împreună mărturisire a subiectelor dezbătute .
Parcursul istoric nu poate ignora activitatea Sf. Mitropolit Dosoftei al II-lea (1660 – 1671), începător de exprimare poetică românească prin ”Psaltirea în versuri” din 1673 și aghiografică, prin “Viața și petrecerea sfinților ”– 1686, alături de alte lucrări remarcabile . (F2) Cunoștințele sale lingvistice, talentul cu care a fost înzestrat, munca neobosită, au fost utilizate și în perioada episcopatului său la Roman. Dacă luăm în calcul anul când s-a tipărit “Psaltirea în versuri”, putem deduce că munca la alcătuirea ei a fost depusă și în ambianța timpului petrecut în acest scaun episcopal. Preocupat de tipărirea cărților principale de cult, el și-a demonstrat spiritul pragmatic, deschizând “drumul limbii românești către altarul bisericii” . Întreaga lui operă scrisă, cu receptivitate și către literatura universală profană, înzestrarea Bisericii cu cărți uzuale de cult, ne arată o largă cuprindere a vieții, subordonată consolidării ortodoxiei și principiilor duhovnicești asumate până la sfințenia recunoscută astăzi. (F3)
De aceea credem că, nu întâmplător, succesorul său imediat a fost Sf. Teodosie de la Brazi, cu metanie la mănăstirea Bogdana, martirizat în anul 1694.(F4)
Nu peste mult timp, Sf. Pahomie (1707 – 1714), model de ascet râvnitor, fost ucenic al Sf. Dimitrie al Rostovului,se afirma pe aceeaşi cale a sfinţeniei. Deși a arătat grijă deosebită față de problemele episcopiei în conducerea ei, totuși, dominant în sufletul său a fost dorul de liniște, fugind de zădărnicia lumii , “s-a prostit de bună voie, socotind că trece lumea și toate ale lumii ca umbra”, cum însuși mărturisea, retrăgându-se cu înțelepciune, “nu ca un fricos și mic la suflet, ci în vremuri de pace”, potrivit unui ucenic al său din schitul Pocrov, ctitorit de el. (F5) Retras la Kiev, în Lavra Pecerska, devenea un sfânt între sfinți, mutat la Domnul în 1724.
Mai puțin cunoscută și aprofundată este viața episcopului Ioanichie Hasan (1747 – 1769), cu o păstorie lungă, ce a însemnat multiple înfăptuiri în plan gospodăresc, sporind patrimoniul episcopiei cu o dârzenie răzeșească exemplară. La 25 decembrie 1747, subscria pentru așezământul unei școli ce se prevedea a se deschide la Roman. A luat atitudine împotriva unor dări fiscale apăsătoare asupra populației, l-a susţinut pe mitropolitul Iacob Putneanul în demersul său hotărât pentru autocefalia bisericii moldovene în ceea ce privea numirea ierarhilor autohtoni. A reactivat biserici precum Precista Mare din Roman, care, în timpul lui devine mănăstire, sau a ctitorit schitul Vovidenia Neamț (1751), biserica din Vulpășești – Roman, reconfirmând şi statutul special al schitului Pocrov față de mănăstirea Neamț . În plan social, pe lângă unele acțiuni de ajutorare, s-a împlicat, ca și alți predecesori, în consolidarea disciplinei în cadrul grupărilor de meseriași, inițiind înființarea unei bolnițe pentru săraci, pendinte de mănăstirea Precista Mare, nucleu al viitorului spital. Susținător al drepturilor răzeșilor, din care descindea prin naștere, nu a fost indiferent la situația preoților pentru care, în mai multe rânduri, a cerut înlesniri depline, consemnate în hrisovul emis de Constantin Racoviță la 12 mai 1756. O mare ușurare a fost pentru preoți eliberarea de obligația abuzivă de a fi gazdă pentru boieri și slujitori domnești, care în drumurile lor poposeau la ei, trebuind să le asigure hrană pentru animale și diferite podvezi, socotind episcopul că aceste lucruri trebuie să înceteze deoarece “preotul este vas ales, slujitor Domnului și Împăratului a toată făptura și jertfitor de cele sfinte” . Aceste intervenții pentru preoți și popor ni-l arată ca un om echilibrat, cu o corectă înţelegere a drepturilor și demnității umane, în spiritul pravilelor de judecată. Vrednicia sa, apreciată de contemporani, a fost răsplătită de mitropolitul Iacob Putneanul, care l-a cinstit cu dreptul de a purta sacos și mitră, întărită fiind această binecuvântare și printr-o carte a domnitorului C. Racoviță, la 13 aprilie 1756 (F6).
Vrednic s-a arătat a fi și episcopul Leon Gheucă (1769–1786), care a îmbinat slujirea tradițională arhierească cu deschiderea spre literatura occidentală, fiind un bun cunoscător al limbii franceze și traducător. A încercat să diminueze influența grecească în cultura și viața bisericească, a inițiat construcția turnului clopotniță pe care însă nu a finalizat-o (F7),a pus bazele bibliotecii eparhiale, iar predilecția lui pentru cărți occidentale, moralizatoare, filosofice și iluministe, precum și trimiterea la studii în străinătate a doi tineri, arată un anumit tip de orientare și interes pentru noutăți mai puțin, sau deloc cunoscute, de alți ierarhi romașcani, până la el.
Secolul al XIX-lea debutează în mod fericit, cu scurta păstorire la Roman a lui Veniamin Costache (1796 – 1803). În cei 7 ani cât a stat aici tânărul episcop și-a conturat personalitatea remarcabilă, ce se va face cunoscută în anii următori, arătând grijă față de problemele curente ale episcopiei, echilibrând datoriile acumulate înaintea sa, ridicând casă arhierească, consolidând susținerea spitalului ce se înființase lângă biserica Precista Mare, începând a-și arăta preocupările cărturărești.(F8) O pastorală adresată preoților arată grija sa pentru buna rânduială morală și canonică în bisericile păstorite .
Împlinirile din ultima jumătate a sec. al XVIII-lea au fost continuate și de episcopul Gherasim (1803 – 1826), cu orientare intelectuală asemănătoare lui Leon Gheucă. A făcut modificări, nu din cele mai fericite, la catedrala episcopală, pe care a înzestrat-o bogat, și-a arătat îngrijorarea față de sănătatea credincioșilor în timpul ciumei din 1818 – 1819, sfătuind preoții să folosească prilejul spovedaniei pentru sfaturi sanitare, igienice, de profilaxie față de acest flagel. Păstoria lui s-a derulat în timpul războiului ruso-turc (1806 – 1812) și a mișcării eteriste din 1821, cu toate repercursiunile ce sunt generate de astfel de tulburări, greutăți care, adăugate caracterului său mândru și inflexibil, au determinat și multe nemulțumiri.
Urmașul lui Gherasim, episcopul Meletie a avut, în timpul vieții sale, o îndelungată activitate de păstorire de 45 de ani, dintre care 18 la Roman (1826- 1844). A fost rânduit aici de la Huși, pentru calitățile sale de bun iconom, reușind să scape eparhia de împovărătoarele datorii acumulate de la predecesori, preocupându-se de buna rânduială din eparhie, făcând vizite canonice prin parohii. O contribuție importantă în bani a depus pentru noua catedrală mitropolitană din Iași.
Anii frământați ai mijlocului de veac XIX s-au reflectat în păstorirea lui Veniamin Roset (1844 – 1851) și a locțiitorilor de episcop care s-au succedat timp de 15 ani ( 1851 – 1865). Descendent din familie boierească, Veniamin a păstorit cu demnitate, în timpul său fiind organizate școli catehetice la Roman, ce va deveni ulterior Seminar Teologic, Bacău, Bârlad, Tecuci, Focșani, Galați. Susținător al demersurilor revoluționare din anul 1848, el nu a fost indiferent la suferințele credincioșilor, ajutând populația din Roman după un cumplit incendiu, sau pe cei afectați de epidemia de ciumă din 1848. Pedepsit de domnitorul Mihail Sturdza pentru susținerea ideilor revoluționare, a avut mulțumirea să ungă domn pe Grigorie Ghica. O atenție aparte a acordat-o organizării cancelariei episcopale, un beneficiu pentru cercetători, precum și vizitelor pastorale, în special în orașele eparhiei .
Unirea Principatelor găsea la Roman, ca locotenent de episcop pe Nectarie Hermeziu, potrivnic acestei înfăptuiri. Spre deosebire de el s-au găsit mulți clerici care au fost susținători ai actului Unirii, dintre care s-a impus amintirea preotului Dimtrie Matcaș, director al Seminarului și protopop, Isaia Vicol și I. Ștefănescu Flor, viitori episcopi. În timpul lui Isaia Vicol (1873 – 1878), care este primul episcop ales potrivit noii legi sinodale din 1872, s-a construit reședinţa episcopală (F9).Impetuoasele transformări din viața Țării și a Bisericii, din ultima jumătate de veac, cereau noi slujitori jertfelnici care nu vor întârzia să fie oferiți de Dumnezeu acestei sfinte eparhii.
Din succinta expunere de până acum se vede că această binecuvântare cerească n-a lipsit. Activitatea pastorală, misionară, culturală sau chiar diplomatică a unor episcopi romașcani, a fost și rodul rugăciunilor sfinților ierarhi, sau a episcopilor schivnici Dorotei, Eustație ori Ghedeon. Toate aceste contribuții au deschis perspectiva concretizării, prin acte canonice, a autocefaliei, cu care va începe o nouă perioadă în istoria Bisericii noastre, unde episcopii de Roman au fost prezenți activ, cu darurile lor sufletești și intelectuale, străduindu-se a face față cu responsabilitate provocărilor, nu puțin și nu ușoare, până în vremea noastră.
Pentru ultimele decenii ale sec. al XIX-lea, activitatea atotcuprinzătoare a episcopului Melchisedec Ștefănescu a rodit în mod excepțional, cu urmări benefice până în ziua de azi. S-a impus în istorie “ca un ierarh cu o cultură multilaterală cu o viață sufletească aleasă, cu vederi largi și înaintate, ca un gospodar priceput și harnic” . Fiecare din aceste coordonate au fost valorificate la maxim potențial creator, uimind prin puterea muncii și amplitudinea atotcuprinzătoare a problemelor abordate. Născut la 15 februarie 1823, într-o veche familie de preoți, din viaţa lor își primește impulsul și stimulentul pentru slujirea Bisericii. Amândoi bunicii, doi frați, Ieronim și Valerian, două surori, Evghenia și Suzana, i-au fost însoțitori în dedicaţia monahală și nu credem a fi o exagerare comparația cu alte familii sfinte din viața Bisericii, cum ar fi cea a Sfântului Vasile cel Mare. Prin copii, preotul Petru și soția Anastasia Ștefănescu și-au înveșnicit memoria, ei înșiși provenind din vechi familii preoțești. Virtuțile pastorale ale tatălui s-au aplicat și în viața copiilor, crescuți în spiritul muncii binecuvântată prin credință, al simplității și al cinstei. Părinții au fost chip al sfințeniei pentru cei 11 sau 15 copii câți se pare că s-ar fi născut în această familie. Evghenia, stareță la Văratec și Suzana, stareță la Războieni, au pecetluit, din latura feminină a familiei, vocația de slujire a Bisericii sădită în suflet de mama lor. Doi frați, Valerian și Ieronim, i-au fost alături în slujirea sa ca episcop, primul în calitate de arhiereu, al doilea ca arhimandrit. Inițial, preot de mir, rămas văduv, Valerian a intrat în monahism în 1876, iar la 16 ianuarie 1879 a fost ales arhiereu, locotenent al Episcopiei Buzăului. După mai multe slujiri ce i-au fost încredințate prin Sf. Sinod, în 1919 s-a retras la Roman ca pensionar, trăind până la 8 martie 1928, la vârsta patriarhală de 100 de ani. Al doilea călugăr, Ieronim, a slujit sub ascultarea fratelui său Melchisedec în spațiul eparhiei Ismailului, a Dunării de Jos și la Roman, unde a murit în 1906, fiind îngropat în cimitirul orașului. Amândoi frații au fost executori testamentari ai lui Melchisedec. La rândul său, marele episcop, cu studii la Kiev, profesorat la Socola și rector al Seminarului din Huși, nu putea rămâne neobservat. Hirotonit arhiereu la Iași la 30 decembrie 1862, i s-a încredințat locotenența eparhiei Hușilor pentru 4 ani, apoi a eparhiei Dunării de Jos până în 1865, când a fost ales acolo titular. După 14 ani, la 22 februarie 1879, a devenit episcop titular la Roman. Pe tot parcursul etapelor vieții a îmbinat deplin și jertfelnic slujirea pastorală arhierească, cu rezolvarea problemelor gospodărești, într-o părintească dar fermă relație cu preoții și credincioșii, în toate cele trei eparhii pe care le-a condus.(F10)
Cu instalarea sa, la 3 aprilie 1879, la Roman, se rescria pentru această eparhie o consistentă pagină de istorie, iar pentru viața sa, o culme a împlinirilor, de care nu fusese străin nici până atunci. Implicările în viața social-patriotică, încă înainte de a deveni arhiereu, l-au impus conștiinței publice și respectului unor oameni cu mari răspunderi în Stat. Deși permanent ocupat cu studiul și redactarea numeroaselor sale opere culturale, a făcut multe vizite canonice în eparhie, îndemnând pe cei cu stare materială, să zidească biserici prin sate, ori să ajute bisericile în diferite moduri. De fiecare dată, cunoscând sau fiind informat de protopopi, despre o faptă mai deosebită a vreunui donator, transmitea mulțumiri publice în Monitorul Oficial, stimulând astfel bunăvoința celor cu dare de mână. Întrucât neobosita lui activitate a marcat ultima jumătate a veacului al XIX-lea și, postum, în mod deosebit, prima parte a sec. XX, se impune o structurare a ei.
Astfel, ca membru al Sf. Sinod, participant conștiincios și activ la ședințele periodice, era recunoscut drept “creierul Bisericii noastre”, marcând cu gândirea și personalitatea sa toate dezbaterile și formulările decizionale. Proiectele de regulament bisericesc aveau propuneri concrete pentru toate sectoarele. Sarcina ce i s-a dat de a formula actul pentru recunoașterea autocefaliei, era o expresie a încrederii de care se bucura, după atitudinea ce a avut-o în disputa din 1882, cu Patriarhia Ecumenică, pe tema sfințirii Marelui Mir.
O deosebită grijă a arătat pentru formarea preoților într-un cadru şcolar instituționalizat, bine organizat. Începuturile de până atunci nu dăduseră rezultate depline. Deși Regulamentul organic din Moldova stabilea în 1832 că nimeni nu putea intra în preoție fără “învățături teologhicești”, punerea în practiceă a acestui deziderat era îngreuiată, deoarece Seminarul Veniamin din Iași nu putea acoperi toate solicitările, mai ales pentru cei aflați la mare distanță. Pentru aceasta activitatea unor școli catehetice era destinată a se transforma în școală teologică, mai ales în orașele de reședință. Cu anul 1858, în condiții grele, s-a deschis Seminarul din Roman, fără un local adecvat şi fără o bază materială auxiliară eficientă. Lui Melchisedec Ștefănescu i se datorează obținerea ajutorului pentru construirea actualului local și rezolvarea multor greutăți, precum și orientarea școlii după un program și regim de viață școlară bine conturată. În 1882, cei 120 de elevi învățau încă în condiții foarte grele. De aceea s-a format un comitet de construcție, având pe Melchisedec ca președinte, pe directorul Ioan Ștefănescu Flor și alți trei profesori ca membri. Cu 172.000 lei s-au construit, în 1884, două aripi proiectate de arhitectul Alexandru Orăscu. Episcopul Melchisedec vizita zilnic Seminarul, ținând o strânsă legătură cu profesorii și elevii, pe care îI ajuta cu cărți și bani. A introdus uniforme pentru elevi, a rânduit citirea de texte patristice la masă, ca la mănăstire, antrenând participarea liturgică la slujbele fastuoase de la Episcopie. Receptând dragostea ierarhului pentru ei, profesorii și elevii îl cinsteau de ziua lui, în Duminica dinaintea Crăciunului, animând o atmosferă înălțătoare și înduioșătoare pentru episcop, până la lacrimi. Grija lui pentru elevi s-a concretizat și prin burse de studiu și dotarea bibliotecii școlii cu cărți cumpărate personal, sau primite în dar . Ca unul ce slujise școala teologică mulți ani, episcopul a elaborate numeroase manuale .(F11)
Melchisedec a fost, în mod aparte, un îndrăgostit de istorie și slujitor al ei, prin multe și valoroase lucrări, aducându-și o contribuție impresionantă la dezvoltarea istoriografiei românești. Cercetările sale istorice au fost de o mare diversitate: monografii, studii despre alte culte, prezentări de inscripții, hrisoave și vechi însemnări pe cărți de cult, biografii de ierarhi, relatări despre icoane făcătoare de minuni, etc. El “caută și reușește să explice fenomenele istorice cauzal și înt-un spirit critic”, mai ales când abordează teme ce au tangență cu istoria universală și laică. Viziunea lui globală, considera că istoria noastră trebuie studiată temeinic, sub toate aspectele, urmărindu-se scopul educativ-formativ și patriotic. Era conștient că, pentru atingerea dezideratelor naționale și modernizarea societății românești, trebuiau implicate toate componentele, inclusiv Biserica, al cărei prestigiu scădea sau creștea în funcție și de progresele poporului român. Multe lucrări ale sale sunt normative până astăzi, chiar dacă unele concluzii au fost depășite de cercetări și descoperiri ulterioare.
Nu a scăpat preocupărilor sale cărturărești nici muzica bisericească, în legătură cu care rezuma idei valoroase despre melosul propriu românesc, creat pe bazele melodiei orientale antice, îmbogățit de cântăreții români, după genul muzical practic, românesc. O muzică armonizată coral nu trebuia respinsă, dar trebuia ținută sub supravegherea autorităților bisericești. Lipsa școlilor de cântăreţi bisericești contribuia la decadența acestei arte, care trebuia susținută și promovată unitar în țară. De aceea a militat pentru transcrierea notației psaltice în portativul liniar, subvenționând personal tipărirea în această formă a Anastasimatarului lui Macarie, făcută de Gavriil Muzicescu, Gh. Dima și Grigore Gheorghiu.
A fost deasemeni un critic al prozelitismului și apărător al ortodoxiei în relație cu alte culte, dar și în respectarea bazelor canonice. Când în zilele de 2- 3 iulie 1885, se anunța la Focșani întrunirea unui comitet central al clerului mirean din regatul României, episcopul atenționa asupra necanonicității unui asemenea demers, care ignora relația de comuniune ierarhică cu sinodalii.
O relație apropiată a avut cu Academia Română, al cărei membru devenea la 10 septembrie 1870 și unde a prezentat valoroase studii și intervenții variate, căreia îi dona prin testament 2511 volume tipărite, 82 manuscrise și un fond numismatic de 114 monede.
Ca unul ce fusese implicat, de-a lungul anilor, în mari înfăptuiri național-patriotice, i s-au încredințat și misiuni diplomatice de regele Carol I, în februarie-martie 1868. A fost primit de împăratul Alexandru al II-lea, de cancelarul Gorceacov și, în două rânduri, de mitropolitul Petersburgului. Raportul prezentat la întoarcere descrie succesul misiunii de apropiere diplomatică, iar aprecierile față de acest succes consemnau că “la el românul covârșea pe ortodox” în dialogurile purtate .
Grija față de necazurile celor săraci s-a concretizat în multe fapte de binefacere îndreptate spre elevi, simpli creștini, sau concitadini. La 27 martie 1882, din inițiativa lui, s-a constituit un comitet de caritate, pentru victimele ultimului incendiu petrecut în Roman, inițiind colecte în bani la biserici. Dacă adăugăm și dispozițiile testamentare privind întemeierea unor școli de cântăreți bisericești și a unei Grădinițe de copii pentru cei săraci, avem mai bine profilat chipul său filantropic.
În tot acest noian de preocupări, constantă i-a fost grija pentru activitatea administrativ gospodărească,fiind terminată construcția reședinței episcopale, turnul clopotniță, lucrări care de mult timp așteptau finalizarea. Între 1879 – 1886 s-au construit clădirile din partea de NV a incintei, destinate administrației și viețuitorilor, a fost împrejmuit întregul teren al centrului eparhial, grădina fiind amenajată utilitar și estetic. În centrul acestor preocupări s-a aflat și repararea și restaurarea catedralei episcopale între anii 1890 – 1891 . În vederea dinamizării vieții bisericești a schimbat protopopi și a făcut arondări mai clare pentru parohii . Semnificativă este și intuiția lui asupra oamenilor pe care i-a promovat, pentru a asigura o continuitate în viitor a bunelor sale intenții de slujire a Bisericii . Privind asupra atâtor împliniri, după un parcurs de viață excepțională, nu lipsită de înfruntarea răutăților și vicleniilor invidioșilor săi oponenți, simțindu-și trupul măcinat de boală, vrednicul episcop Melchisedec lăsa o ultimă dovadă a măreției sale în testamentul întocmit la 4 octombrie 1889. Peste trei ani, această “lumină a ortodoxiei românești” , mergea să primească răsplata multelor sale osteneli, să se întâlnească cu cei pe care îi cinstise prin scrierile sale și în duhul cărora trăise toată viața.(F12)
Cei trei succesori ai lui Melchisedec, cu perioade de păstorire foarte scurte, au fost Inochentie Moisiu(1892-1894), Ieronim Ionescu (1895-1896) și Ioanichie Flor Ștefănescu (1897 – 1899).(F13) Toți trei au practicat înainte de episcopat activitate didactică, Inochentie și Ioanichie fiind directori de Seminar la Huși și, respectiv, Roman. Grija pentru învățământul teologic le-a fost comună, Inochentie fiind și autor de manuale. Ca episcop, între altele, a solicitat sprijin bugetar pentru dotarea cu cărți de cult și veșminte la toate bisericile din eparhie, pentru prestigiul și unitatea cultului . Ieronim Ionescu este și autorul unei Liturghii, pe notație liniară, încă din vremea când slujea ca preot la biserica Domnița Bălașa din București. Căutând să ducă la îndeplinire dorința testamentară a lui Melchisedec, a înființat la Roman o Școală de cântăreți bisericești, care va începe să funcționeze însă efectiv peste mai mulți ani. Preocupări pentru muzica bisericească, pe care o exercitase în calitate de psalt și apoi de profesor, a avut și Ioanichie Flor. În timpul episcopatului lui Ieronim s-a constituit fondul Ioan Stroie, prin testamentul lăsat de acest proprietar din localitatea Pâncești – Roman. Ctitor al bisericii Sf. Treime din acel sat, el lasă bisericii o avere importantă, instituind o epitropie ce avea în frunte pe episcop și protopop . Acestor trei episcopi le-a fost comună nu numai scurta perioadă de episcopat ca titulari, ci și blândețea și bunătatea în relație cu preoții,ca unii ce cunoscuseră viaţa de parohie.
Începutul de secol XX aduce în scaunul vlădicesc de la Roman pe Gherasim Safirin (1900- 1912).(F14) Chemarea lui la arhierie s-a făcut după o perioadă de slujire a școlii laice în Tg. Jiu și teologice în Râmnicu Vâlcea, unde a fost director de Seminar. Caracterizările istorice îl prezintă ca “un ierarh riguros, de mare severitate morală, inflexibil în interpretarea prevederilor canonice, deasemeni în convingeri”… , unii făcând din aceasta o vină. Dacă adăugăm la acest portret duhovnicesc faptul că a fost ales episcop titular la foarte scurt timp după hirotonia ca arhiereu, că s-a format o perioadă în duhul trăitorilor Sfântului Munte, vedem prezența lui la Roman ca o lucrare proniatoare. Predilecția sa pentru probleme de tipic, liturgică și muzică bisericească, tipăriturile pe aceste teme realizate de el, modul aparte de trăire a credinței, contrariau pe unii și se impunea altora prin mireasma sfințeniei” . O preocupare atentă a fost pentru Gherasim Safirin așezarea în bună rânduială a unor școli de cântăreți bisericești, cu statut particular, ce funcționau în Bacău, Focșani și Tecuci. Necesitatea acoperirii posturilor de cântăreți în parohii determinase începutul unor inițiative particulare, făcute de preoți sau cântăreți bisericești, cu bună pregătire în cântarea psaltică. Problema acestor școli o reprezenta statutul lor juridic în relație cu episcopia și Ministerul Cultelor, precum și anumite rivalități generatoare de scandal.
Astfel, în Bacău, în 1905 se înființase o școală de acest gen pe lângă biserica Sf. Nicolae, condusă de cântărețul Mihai Stamate. Abia la 1 octombrie a fost recunoscută de Episcopie și Ministerul Cultelor . Mai funcționa și alta, la biserica Sf. Ioan, condusă de cântărețul Ioan S. Popa și înființată în 1907 . Rivalitățile dintre cei doi cântăreți se acutizau în perioada examenelor de absolvire, când unii elevi, căzuți la o școală, erau acceptați pentru promovare, de cealaltă. Aceste confruntări neplăcute ajungeau ca plângeri la episcopie și, cumulate cu unele nereguli, s-a ajuns la desființarea lor peste câțiva ani, deși pregătirea profesională se pare că era mulțumitoare . O mai bună așezare a avut școala de cântăreți de pe lângă biserica domnească din Focșani, deși în existența ei a cunoscut fluctuații . Potrivit unui memoriu al preotului D. Budescu din Tecuci, înaintat Episcopiei la 14 iulie 1934, reiese că Școala de cântăreți din acest oraș a fost înființată, prin aprobarea episcopului Gherasim în 1903, funcționând pe lângă biserica Sf. Nicolae. Directorul fusese elev al Seminarului din Roman și al celui din Iași și audiase mari cântăreți consacrați . Mult mai bine organizată, a rezistat în timp, cu promoții mici, dar bine pregătite, după programe analitice aprobate de Minister. Față de aceste realități, atât Gherasim Safirin cât și ceilalți doi succesori imediați au încurajat mai mult școala de cântăreți de pe lângă Episcopie, având-o sub control și bună supraveghere.
În scopul susținerii activităților filantropice și bisericești, în timpul episcopului Gherasim, la 4 august 1901, se înființa ”Fondul lui 5 bani”. La 20 aprilie 1911 suma colectată astfel era de 118.715 lei, iar episcopul cerea centralizarea ei pentru înființarea Societății “Harul”. Aceste acțiuni au generat angajamente filantropice din partea multor parohii. Astfel, la 20 iunie 1909 se înființa la parohia Văsiești – Bacău, asociația ”Samariteanul milostiv”, cu scop caritativ, educativ și patriotic, pentru combaterea unor boli trupești și a scăderilor moralității publice, ajutând pe bolnavi în cazuri de nenorociri neașteptate și începuturi de boală ușoară și oferind sfaturi în cazuri de boală grea și contagioasă”. În Parincea- Bacău, în 1908, se înființase de către preotul Th. Meleșcanu, Societatea culturală ”Deșteptarea”, antrenând intelectualii, organizând serbări și cateheze. La 7 iunie 1909 la Focșani era fondată Societatea ”Sf. Treime”, a cântăreților bisericești din ținutul Putna, al cărei statut era trimis spre aprobare la 31 mai 1910 .
S-a spus despre Gherasim Safirin că era un om rigid în manifestare, dar anumite pagini de arhivă denotă că această îndârjire a demersurilor sale era pentru păstrarea dogmelor și a canoanelor. Din acest motiv s-a pronunțat vehement împotriva Legii Consistoriului superior bisericesc, promovată de Parlament în 1909. Deoarece mitropolitul primat, Athanasie Mironescu, a avut o atitudine echivocă față de această Lege, susținând-o prin neimplicare clară, episcopul de Roman l-a dezaprobat și, în conflictul creat, i-a adus și alte acuzații. Se opunea Legii din 1909, considerând că sunt alterate modalitățile alegerii episcopilor și mitropoliților, precum și constituirii Sf. Sinod ,așa cum era consfințit prin Legea Sinodală din 1872. De asemenea controversată îi apărea și înființarea Consistoriului Superior bisericesc, ca organism alăturat autorității sinodale centrale. Componența acestui Consistoriu, care includea reprezentanți ai preoților de mir, mănăstirilor și a unor instituții culturale bisericești, deși avea rol consultativ, căpăta prin lege anumite atribuții, considerate de Safirin necanonice. Ierarhul vedea această lege ca inacceptabilă, fără a învinui pe ministrul Spiru Haret, sau pe alți politicieni. Nemulțumirea lui se referea la ”….acei înalți ierarhi care, cu ale lor expuneri meșteșugite, accente ditirambice, benedicțiuni largi, asigurări amețitoare și promisiuni transcedentale, au indus lumea în greșeală.” Problema reclamată era aceea că, prin actul de recunoaștere a autocefaliei, se hotăra cum Biserica va fi condusă, administrativ și canonic, de un singur organ central: Sf. Sinod. Se pare că art. 18 din Lege subestima acest fapt, introducând confuzie prin unele prevederi privind Consistoriul Superior. Astfel apărea un organism alcătuit din 16 episcopi și 21 preoți și diaconi (art. 19), Safirin apreciind că ”…autoritatea și puterea spirituală ce au episcopii prin hirotonie este supusă puterii spirituale pe care Legea din 1909 o dă preoților și diaconilor. Deci de la început legea nesocotește și răstoarnă dogma despre ierarhia bisericească și gradele ei, despre raportul episcopi-preoți-diaconi şi centrul autorității bisericești” . Reclama faptul că potrivit art. 18, alin.2, membrii Consistoriului superior bisericesc primeau din competențele ierarhilor, precum: formarea parohiilor și schimbări în angajarea clerului parohial, implicări în alcătuirea regulamentelor pentru buna funcționare a bisericilor și mănăstirilor.Prilej de nemulțumire era şi faptul că, potrivit art. 20 din Lege, membrii Consistoriului, pe timpul exercitării acestui oficiu , nu puteau fi judecați pentru abateri decât de acest organism, prin aceasta fiind scoși necanonic de sub jurisdicția episcopală. De asemeni, conform art. 21, Consistoriul se putea pronunța, la solicitarea Ministerului Culturii și în chestiuni administrative eparhiale, hotărârile devenind executorii după ratificarea lor de către Sinod. Oarecum un episcop ajungea în subordinea celor din grade ierarhice inferioare,născându-se un conflict între legea laică şi cea canonică. Deoarece mitropolitul primat Athanasie Mironescu, ca raportor al Legii în Senat, acceptase aceste formulări cu accente necanonice, a fost criticat de Gherasim Safirin. În tensiunea creată, care a răbufnit și în spațiul public, fiind amplificată mediatic și de alte forțe, episcopul de Roman invoca anatematismele sinodului VII ecumenic. Această atitudine fermă a generat mari nemulțumiri între toți cei vizați, deși el mărturisea că cerea ”…reașezarea Bisericii Regatului României pe bazele dogmatice și canonice ecumenice ale Bisericii Ortodoxe de Răsărit” . Toate aceste acuzații au fost exprimate documentat în ședința Sf. Sinod din 12 octombrie 1909, solicitând ca el să fie judecat canonic, împreună cu Athanasie Mironescu. Era atât de convins de justețea bunelor sale intenții încât era dispus la orice i s-ar întâmpla ”..chiar cu prețul sacrificării persoanei și demnității” . Istoria consemnează că a fost înlăturat la 28 iunie 1911, retrăgându-se la mănăstirea Frăsinei, unde a murit în 1922. Nu excludem ca viitorul să arate și alte lucruri despre cazul Safirin care, dacă ar mai fi trăit încă 40 de ani, ar fi putut fi un episcop martir.
În locul său, în februarie 1912 venea episcop un fiu al eparhiei, Teodosie Atanasiu. A fost apreciat de episcopul Melchisedec Ștefănescu, care și l-a apropiat colaborator, de mitropolitul Iosif Naniescu, care l-a numit în 1899 egumen la "Sf. Spiridon" și i-a acordat rangul de arhimandrit mitrofor. În 1909 ajungea arhiereu-vicar la mitropolia Ungrovlahiei și egumen la biserica Domnița Bălașa. A cunoscut greutățile primului război mondial, implicându-se în alinarea suferințelor cu acțiuni filantropice și patriotice. A colaborat cu episcopul Nicodim, care primise sarcina de a administra Biserica basarabeană, trimițând preoți misionari la Chișinău. În timpul războiului a fost președinte al Societății ”Familia luptătorilor”, filiala Roman, cu scopul ajutorării familiilor celor mobilizați . Pentru victimele războiului și urmașii lor, a organizat colecte în colaborare cu Crucea Roșie, cumpărând acțiuni, din rularea cărora se obțineau sume pentru fapte de caritate . (F15)
În timpul său s-a redeschis din 1919 Seminarul din Roman, urmărindu-se încadrarea unor profesori competenți, la care probitatea profesională să fie demonstrată nu numai prin gradele didactice, ci și prin rezultatele la învățătură ale elevilor. Lucrările scrise în sesiunile de examene stau mărturie în acest sens, dovedind temeinice cunoștințe de cultură teologică, filologică și generală. De asemeni, Școala de cântăreți bisericești a fost ajutată prin completarea întregului ciclu de trei ani. În 1915 absolvea prima serie de 10 cursanți . Urmând testamentul lui Melchisedec, la 1 septembrie 1916 se deschidea prima Grădiniță la Roman, cu un efectiv de 25 copii, prima educatoare fiind Maria Bârgăoanu. În 1919, sub patronajul ”Societății Ortodoxe a Femeilor Române” din Roman, a luat ființă o altă grădiniță, cumpărându-se în 1924 un imobil pentru aceasta. Cu adresa 295/21 februarie 1914, se cerea Ministerului Cultelor recunoașterea Societății clerului ”Roman Vodă”,ce urma să primească o parte din “Fondul lui 5 bani .
Ca unul care a studiat la Atena, episcopul Teodosie a lăsat mai multe traduceri din comentariile Sf. Ioan Gură de Aur la epistolele Sf. Apostol Pavel.
La 1 februarie 1923 s-a retras din scaun, în urma unui accident vascular, ”insultă la inimă”, cum era consemnarea medicală. În iulie 1924, într-un memoriu, răspunzând unor concluzii ale raportului întocmit de inspectorul Chiru din Ministerul Cultelor, arăta cheltuielile făcute pentru Episcopie, solicitând să i se dea o sumă de bani, drept compensare,pentru alinarea suferințelor sale. Considerându-se că cererea nu e justificată ,locotenentul de episcop, arhiereul Ilarion Mircea, înainta Mitropoliei propriile sale concluzii. Problema s-a stins, prin moartea episcopului Teodosie la 4 februarie 1927.
Frământările războiului,cu toate suferințele generate, la care ierarhii timpului n-au rămas indiferenți, au deschis și drumul unor împliniri fundamentale. Unirea din 1918 a tuturor provinciilor românești a fost dublată, în chip firesc, de oficializarea și consolidarea unității bisericești, care a dat trăinicie și putere sufletului românesc. Sincronizarea experiențelor pastoral-misionare și administrative din provinciile românești unificate, a permis Bisericii să-și gândească planurile de perspectivă pe un fundament solid care, cu unele adaptări, este valabil și astăzi. În acest context valoroasă a fost și contribuția unor ierarhi, proveniți din Ardeal, care au slujit cu jertfelnicie Biserica Română în Muntenia sau Moldova. Perioada interbelică înregistrează câteva astfel de cazuri, care nu sunt singulare în istorie .
În mod fericit și Romanului i-a fost rânduit să aibă la cârma episcopiei un ardelean, pe Lucian Triteanu (1923- 1947), originar din Feldioara. Cu studii la Blaj, Sibiu și Budapesta, i-a urmat lui Miron Cristea în slujirea de consilier pe lângă mitropolia Ardealului, cu specială sarcină de supraveghere și coordonare a școlilor. Această răspundere și-o împlinea cu responsabilitate când, la 24 februarie 1919, s-au desfășurat la Sibiu lucrările unui congres preoțesc, cu aproximativ 700 de participanți, pentru discutarea înfăptuirii unității spirituale a poporului român ortodox. Dorințele participanților și hotărârile pronunțate în susținerea acestui demers, au fost apreciate pozitiv și consolidate prin autoritatea deciziilor luate de către sinodul ierarhilor transilvăneni, din 23 Aprilie 1919, de a se integra în Biserica Mamă.
Devenit monah în 1921, Lucian Triteanu era ales peste doi ani titular al episcopiei Romanului, pe care o va sluji cu mult devotament. Ca unul care se ocupase la Sibiu cu probleme școlare, nu i-a fost indiferent acest sector în eparhia sa.
În perioada lui, Seminarul Sf. Gheorghe din Roman a fost condus eficient de către preoții directori: Ioan Vornicel, V. Iordache și Gh. Vlad, în timpul căruia s-a desființat această instituție de învățământ teologic prin reforma comunistă din 1948. Toți au fost ajutați și atent coordonați de către episcopul Lucian, care s-a implicat în problemele acestei școli. Cu adresa 224/1928 Pr. I. Vornicel prezenta Ministerului Învățământului o dare de seamă amănunțită despre situația școlară și procesul educativ. Preciza în ea hotărârea episcopului Lucian de a se construi o nouă aripă de clădire în partea de sud, alăturată celei existente, solicitând sprijin pentru aceste proiecte și pentru dotarea adecvată a bazei didactice și a bibliotecii. Dorita construcție se va realiza în anii următori. Profesorii și elevii erau implicați în activități culturale prin colaborarea cu Societățile ”Miron Costin” și ”Alex. Vlahuță”. Făceau deplasări misionare, prezentând conferințe și spectacole, antrenându-se în activități liturgice și omiletice. În anul 1938 funcționa în Seminar Societatea Culturală a elevilor ”Episcop Teodosie” care încuraja tinerii spre lectură, din fondul de carte ”Episcop Lucian”, oferind burse și premii pentru cele mai bune predici . În timpul directoratului preotului Gh. Vlad prestigiul Seminarului s-a afirmat deosebit în plan gospodăresc și educațional. Știa să-și apere elevii și cinstea școlii, opunându-se imixtiunilor la examenele de admitere. A păstrat un echilibru în colectivul profesoral , toate procesele verbale de inspecție semnalând seriozitatea cu care se muncea. Preotul Gh. Vlad s-a comportat jertfelnic în anii celui de-al doilea război mondial, când Seminarul a trebuit să fie evacuat, cât și în cei următori, când noul sistem politic începea să facă presiuni pentru politizarea școlii. Astfel, prin ordinul Ministerului Cultelor 59474/1945 se cerea întocmirea unor fișe pentru fiecare elev spre a se ști ”…sub toate aspectele viața și înclinările fiecărui elev, pentru a cunoaște cu cine vom avea de-a face la intrarea în cler sau în diferite demnități bisericești” . Ultimele procese verbale de inspecție trasau mai multe dispoziții pentru înscrierea pe linia noilor orientări ”democratice”, pentru achiziționarea de publicistică sovietică, afișare de lozinci și materiale propagandistice. Libertatea de acțiune a directorului și corpului profesoral era astfel îngrădită, încurajându-se impunerea unei linii străine de menirea școlii teologice.În anii 1934- 1947 funcționa și Școala de cântăreți din Tecuci și cea din Focșani, ai căror absolvenți deserveau parohii până în Basarabia, Dobrogea și Cadrilater. Pe lângă pregătirea de specialitate, se dădeau copiilor noțiuni de horticultură, pomicultură, viticultură, igienă sau medicină populară. O grijă aparte se acorda însă Școlii de cântăreți de pe lângă Episcopie, existând clar exprimată opțiunea ca să fie centralizat acest tip de învățământ doar aici și integrat în sistemul gimnazial, cu organizare și plată aferentă, după normele din învăţământul laic. După desființarea Seminarului, o parte din inventar, biblioteca și câțiva profesori au trecut la această unitatea de învățământ, care a fost și ea închisă în 1954 .
Păstorind într-o perioadă grea, marcată de două conflagrații mondiale, episcopul Lucian Triteanu a dezvoltat și susținut opera- social filantropică a Bisericii și pe cea misionară în mijlocul credincioșilor săi. Pentru aceasta a organizat numeroase colecte în eparhie pentru eroii Aviației Române, pentru cultul eroilor, pentru orfani, tuberculoși ori studenți . Din punct de vedere misionar episcopatul său a trebuit să facă față tulburărilor generate de schimbarea calendarului din 1924, prozelitismului sectar virulent, mai ales după război. A știut pentru aceasta să-și aleagă colaboratori capabili, care l-au ajutat cu multă competență. Mulți ani l-a avut ca misionar al eparhiei pe preotul Grigore Popescu, care efectua anual zeci de slujiri misionare în parohii pentru prezentarea curatei ortodoxii și combaterea imoralității publice. Era prezent nu doar în biserici, ci și în fabrici și alte locuri publice, împlinindu-și menirea cu multă râvnă . De multe ori solicita să i se alăture preotul catolic al diverselor localități (Tg. Trotuș), pentru a-i întoarce la credință pe credincioșii catolici trecuți la adventiști . Un memoriu interesant este cel al preotului misionar Emil C. Pavel, care arată greutățile și piedicile în relația cu stiliștii, cea mai puternică problemă fiind ”…politicianismul exagerat ce s-a infiltrat din nenorocire și în Biserica noastră, așa încât s-au format din chestiuni pur religioase, chestiuni politice de ultimă oră. Mișcarea este sprijinită de politicieni, oricare ar fi partidul, cel de la guvern se străduiește în acest sens pentru a nu-și pierde clientela, iar cel din opoziție le promite orice pentru a-i câștiga între partizani” . Față de aceste neajunsuri se propunea: formarea de misionari, consfătuiri misionare, vizite chiriarhale, colportaj tematic, disciplină morală și responsabilitate preoțească . Se avea în vedere și antrenarea cântăreților în această pregătire misionară.
Un intens colportaj cu carte de învățătură și de încurajare a fost susținut de Episcopie direct, sau prin autorizații date la persoane fizice . Mai ales în anii războiului, pentru populația din Basarabia s-a manifestat interes, episcopul Lucian fiind unul dintre cei care au ajutat la reapariția revistei ”Misionarul” . O grijă aparte a purtat ajutării preoților refugiați din Basarabia, acțiune care genera uneori greutăți în adaptarea și comportamentul acestora, dar și din partea preoților băștinași, care nu erau totdeauna binevoitori și înțelegători.
O problemă pastoral-misionară delicată a constituit-o mișcarea teofanică de la mănăstirea Vladimirești. Episcopul Lucian nu a negat fenomenul, dar s-a raportat la el cu o autoritate chiriarhală echilibrată, prin atentă observare și analizare. Cu adresa 5790/1939 aproba construirea mănăstirii, cerând ca toate donațiile făcute să fie înregistrate și gestionate, delegând această răspundere preotului Gh. Dimitriu și ierom. Clement Cucu de la schitul Sihastru, pe care l-a numit duhovnic al noii obștii monahale. Pentru o bună orientare duhovnicească aproba venirea, pentru un timp, la Vladimirești, a părintelui Arsenie Boca, cunoscut de credincioși ca "sporit în viața duhovnicească, așa ca părinții de demult" . (F16)
Constantă a fost preocuparea episcopului Lucian și pentru promovoarea culturii. Încă la Sibiu fiind publicase lucrarea ”Școala noastră 1850-1916. Zona culturală”. La Roman a editat un Anuar în 1936 şi revista eparhială “Cronica Romanului”, secondată și de alte publicații religioase: ”Credința ortodoxă”, ”Lumina”, ”Lumina ostașului”, ”Solia” . Act gospodăresc și de cultură a fost restaurarea catedralei episcopale, prin curățirea picturii de către pictorul Paul Molda, consolidări și intervenții la acoperiș. Aceste lucrări s-au executat cu multă insistență și bătaie de cap datorită birocrației celor de la Ministerul Culturii care, în mod nejustificat, avertizau pe episcop cu sancțiuni pentru că nu fusese recepționată lucrarea la termen. Cu adresa 2532/14 decembrie 1925, se răspundea Ministerului, cu arătarea adevăratelor vinovății ale funcționarilor de la București .
Episcopul Lucian a combătut devierile antisemite de orice parte s-ar fi manifestat. Pentru cazurile care îi vizau pe cei din subordine a dispus anchete pentru clarificări, iar celor din Ministerul Culturii, care îi reproșau că a încredințat lucrarea de consolidare a catedralei unui evreu, le răspundea ferm: ”Cât privește faptul că lucrarea s-a acordat unui evreu, n-avem de spus decât că este un antreprenor foarte cinstit, că a fost însărcinat cu facerea mausoleului Bardului nostru național Vasile Alecsandri, că a lăsat 10% din deviz și în urmă și restul ce i se mai cuvenea peste 300.000 lei. Dacă la aceasta mai adăugăm și faptul că a făcut o sumă de lucrări suplimentare, neprevăzute în deviz, fără să ne ceară nici un adaus, veți binevoi a cunoaște că am fost pe deplin satisfăcuți că l-am angajat, mai ales că lucrarea s-a executat în bune condițiuni și sub supravegherea serviciului tehnic al județului Roman” . În plan administrativ episcopul Lucian Triteanu a mai construit un corp de vile, precum și capela mausoleu peste mormântul episcopului Melchisedec. Modelul său de bun administrator și gospodar era urmat de mulți preoți în parohii ,putându-se observa o intensificare a activității economice prin diverse fonduri și exploatații silvice, precum și mici ”bănci populare”. Preoții și învățătorii dădeau nu doar sfaturi, ci căutau să ofere și soluții viabile, plecând de la exemplul personal. ”Legea băncilor populare sătești și a Casei lor Centrale” votată la 28 martie 1903, oferea cadrul necesar, dând posibilitatea țăranilor să primească credite în condiții foarte avantajoase ”..în aceste acțiuni fiind încurajați, de însuși ministrul Spiru Haret, să intre și preoții”. Un raport al preotului Nicoale Vascan, de la parohia Nănești – Bacău, privind activitatea din anul 1946, exemplifică implicarea exemplară a multor preoți animați de episcopul lor. Pe lângă cele liturgice și omiletice, în această parohie, preotul conducea Căminul cultural ”Fapta creștină”, Cooperativa mixtă locală, Obștea forestieră ”Bogdan Vodă” și obștea agricolă Nănești. În condițiile secetei, parohia susținea o cantină, se ocupa de plasarea copiilor în Ardeal pentru a fi ocrotiți de pericolul foametei, încât pe bună dreptate se spunea că ”…nimic nu se face fără Biserică, ședințele noastre nu sunt mai prejos decât ale căminului ”Cărămidarii de Jos” din București sau ale Asociației ”Patriarhul Miron” .Exemple ale unor astfel de preoţi pot fi găsite şi în alte locuri din eparhie.
Episcopul Lucian era bine apreciat în Sinod, un timp conducând revista ”Biserica Ortodoxă Română”. De asemenea a primit misiuni de reprezentare la Conferința panortodoxă de la Vatoped, venind cu propuneri constructive pentru atingerea scopurilor propuse în astfel de reuniuni. A militat pentru consolidarea bazei Bisericii prin buna organizare a parohiilor pentru a nu se crea abuzuri și dezbinări, ci pentru a se urmări interesul pastoral misionar căci ”..în zilele noastre de destrămare, rătăciri și curente distructive, năzuință noastră trebuie să tindă spre a nu fi cătun fără biserică și biserică fără slujbă în ea în fiecare duminică și zi de sărbătoare. Când poporul va fi bun creștin existența preotului este asigurată. În schimb, când poporul își va fi pierdut credința, situația materială a preotului, oricât de strălucită ar fi, nu mai face pentru Biserică și Neam nici cât o ceapă degerată” . Toate acestea ne arată responsabilitatea și conștiința arhierească, roditoare în viața eparhiei.
Un moment foarte greu l-a constituit evacuarea din fața frontului ce se apropia în 1944. Bătrân și bolnav, episcopul Lucian plecase la București pentru un consult. Surprins de bombardamente a fost nevoit să se retragă în Ardeal. Cei desemnați să se ocupe cu evacuarea bunurilor de la Centrul eparhial și a cancelariei, cu multă greutate au ajuns, în locul repartizat de armată, la Sibiu și Rășinari.
După anul 1944, bătrân și bolnav, în urma unei fracturi de picior suferite la 10 ianuarie 1943, în timp ce mergea spre biserică, episcopul Lucian a cunoscut, cu amărăciune, începuturile lumii comuniste și presiunile ce i se pregăteau pentru a fi înlăturat. Din documente de arhivă se observă reținerea lui față de noile tipuri de propagandă, de genul îngropării săpunului RIF, participarea la o adunare unde urma să fie înmânat un ajutor financiar din partea lui Petru Groza pentru un cetățean simplu,invitaţii diferite ale Partidului Național Popular, etc. Toate aceste solicitări erau delegate preoților sau funcționarilor din subordine.
În cei câțiva ani cât a mai fost tolerat în funcție, a cunoscut și gesturi de imixtiune, care mergeau până la înlăturarea unui protopop de către un organism politic. Constata cu tristețe și abuzurile agenților fiscali în stabilirea impozitelor care tindeau să-i transforme pe preoți în simpli perceptori fiscali. De altfel, documentele CNSAS, încă necercetate deplin, demonstrează că era în atenția organelor de securitate cu propuneri, către forurile abilitate, de a fi pensionat. În acest context s-a retras forțat, în august 1947, murind la 6 septembrie 1953 în casa sa, donată prin testament Episcopiei. Viața și meritele sale au scris pagini de istorie, recunoscute de-a lungul anilor, prin cele 8 distincții de vrednicie primite.
După îndepărtarea lui, locotenența eparhială a fost asigurată de arhiereul Ilarion Mircea, care-l secondase în toți anii trecuți și de episcopul Partenie Ciopron pentru o scurtă perioadă de trei luni. Era timpul reașezărilor în plan politic și bisericesc, iar clerul și poporul intrau într-o nouă etapă istorică, în care multe nu puteau să le cunoască, dar pe toate aveau să le trăiască, nu fără jertfe și frământări. Strategia încercării de subjugare și eventual desființare a Bisericii, aplicată de conducătorii noului sistem politic-social, s-a derulat în etape, căutând să înșele buna credință a oamenilor prin aparentă ”bunăvoință” oficială. Scopurile ideologice și instituționale ale statului communist, în ce privește Biserica, s-au fixat deplin în 1949, documente clare indicând reglementările ce le aveau în vedere cei ce dețineau puterea.
Mănăstirile, ca avangardă a Bisericii, nu putea fi ocolite de intervențiile antireligioase comuniste. Ele au intrat în atenția organelor represive datorită fenomenului rezistenței armate , dar, uneori, se încearcă justificarea măsurilor punitive prin ”misticismul” și ”fanatismul” viețuitorilor din obștile bine așezate duhovnicește. În această conjuctură a politicii de Stat, cei ce conduceau Biserica au optat pentru o încercare de acomodare, în speranța unor reașezări în timp, până la dorita și îndelung așteptata schimbare de regim. Istoria încă nescrisă a acestor decenii, cu bunele și relele ei pentru Biserică, va dezvălui multe adevăruri dureroase, dar și dovezi de dragoste față de ortodoxie și încercarea de a o sluji sincer și constructiv.
Progresiv, în anii ce au curs până în 1990, s-a încercat politizarea administrației bisericești, cenzurarea și controlul strict care au dus la constrângeri asupra vieții pastoral-misionare, care nu mai avea totală libertate de exprimare. Evident că toate acestea s-au reflectat și în viața Eparhiei Romanului și Hușilor.
Astfel despre succesorul lui Lucian, episcopul Teofil Herineanu (1949 – 1957), evocarea monografică oferă doar informații generale, despre vizite ale altor ierarhi și consemnări biografice. Fost preot greco-catolic, el era ales la Roman și ca un act de cinstire și încurajare pentru transilvăneni (F17) . Datorită politicii de desființare a unor episcopii, impusă de guvern, în vremea episcopului Teofil, în nou reorganizata episcopie a Romanului și Hușilor, funcționau 13